Compania americană Netflix (fondată în anul 1997 de către Reed Hastings și Marc Randolph) a ajuns cunoscută publicului global datorită serviciilor pe care le prestează: în baza unui abonament, oferă o colecție impresionantă de filme, seriale și emisiuni tv, distribuite exclusiv prin această rețea. În acest an, a difuzat miniseria „The Mind, Explained“, narată de Emma Stone – un documentar ce ne ajută să înțelegem mai bine mecanismele întortocheate ale „fabricii“ interne, responsabilă de acțiunile noastre. Cele cinci episoade ale miniseriei abordează teme precum memoria, visele, anxietatea, mindfulness-ul și substanțele psihedelice.
Procesul prin care informația este înmagazinată, recunoscută și reprodusă (prin cunoștințe, senzații, stări) e cunoscut sub denumirea de „memorie“. Nu de puține ori însă, aceasta ne poate juca feste, inducându-ne în eroare – fie prin capacitatea de a distorsiona realitatea, fie prin aceea de a-i atribui anumite aspecte despre care nu putem conștientiza dacă sunt reale sau imaginare. Avem tendința de a exagera sau chiar de a ne imagina lucruri (așa-zisele amintiri contaminate, erodate, care apar absolut firesc, deoarece sistemul intrinsec al memoriei este expus erorii, chiar dacă funcția sa principală este aceea de a stoca informații). Împletirea memoriei cu imaginația este una fascinantă, întrucât flexibilitatea de a ne aminti lucruri (care nu au avut loc, în realitate) ne ajută să găsim soluții viitoare, dar ne și definește percepția de sine.
Visele sunt procese psihice care își fac apariția în fazele mai puțin adânci ale somnului. De multe ori, dacă somnul este unul profund, spunem că nu am visat, fiindcă nu ne amintim cu exactitate ce s-a întâmplat. În trecut, oamenii se bazau aceste transpuneri ale memoriei și își configurau următoarea zi în baza tălmăcirii viselor (de exemplu, dacă visau că li se mișcă un dinte și îi doare, cel mai probabil aveau să piardă pe cineva drag). Însă ce ne facem, dacă ne trezim de mai multe ori peste noapte și avem mai multe vise? Pentru acest lucru nu a existat un răspuns, drept urmare, ușor-ușor, oamenii au început să nu se mai bazeze pe aceste dovezi empirice pentru a-și ghida viața. Trebuie menționat că toate aceste exerciții de imaginație sunt piese de puzzle aranjate aleatoriu de memoria noastră și menite să formeze, alături de imaginație, o frescă diferită. Mișcarea rapidă a ochilor sau somnul REM (Rapid Eye Movement) este acea etapă a somnului în care se derulează cele mai multe și mai intense vise (este recomandat să nu trezim pe cineva când se află în această fază, deoarece persoanele sunt mult mai irascibile, mai sensibile, mai anxioase).
Vorbind despre anxietate, trebuie spus că 30% din populația globală este influențată de această afecțiune. Și chiar dacă nu putem găsi un aspect pozitiv în acest lucru, studiile de specialitate arată că, în acest context, frica pregătește corpul pentru a se adapta unei situații date (de exemplu, dacă în cazul animalelor poziția lor în lanțul trofic dictează gradul de severitate a anxietății, în cazul oamenilor contractarea unui credit pe o perioadă de 30 de ani are efecte la fel de intense, omul implicat dând semne clare de dorință de a evada din această situație). Printre semnele clare ale anxietății, psihologul Ali Mattu (din New York) amintește: bătăile accelerate ale inimii, vederea încețoșată, durerea de stomac, mușchii tensionați, lipsa apetitului sexual, dar și senzația de uscăciune a gurii. Conform studiilor, dacă amigdala este centrul emoțiilor umane, în cazul anxietății lobul frontal nu este implicat direct; în schimb, prezența unei stări anxioase înseamnă automat un grad scăzut al serotoninei (responsabilă de stările de spirit). Există mai multe tipuri de anxietate, printre care amintim:
- anxietatea catastrofică (frica de separare, atunci când pierdem pe cineva drag sau doar devenim independenți și plecăm din coconul familial);
- anxietatea incertă (aici se instalează sindromul OCD – tulburarea obsesiv compulsivă);
- anxietatea de a pierde controlul (caracterizată prin teama de a ne întâlni din nou cu anxietatea, motiv pentru care intervine izolarea);
- anxietatea de evaluare (frica de a fi judecat de alte persoane sau de gura lumii).
Trebuie, de asem*nea, precizat că în ultimii ani a crescut vertiginos numărul căutărilor pe Google despre anxietate, numărul medicamentelor fabricate și prescrise, precum și numărul tratamentelor împotriva anxietății. O soluție în tratarea acestei afecțiuni, care ne poate distruge viața și ne alterează sau limitează opțiunile, este terapia cognitiv-comportamentală. Un psihoterapeut ne poate pune (în mod ghidat) în fața situațiilor care ne înfricoșează, astfel încât să găsim remedii aplicabile ori de câte ori traversăm un astfel de episod.
℗PUBLICITATE
În cadrul aceluiași documentar intitulat „The Mind, Explainedׅ“, maestrul tibetan Yongey Mingyur Rinpoche vorbește despre cum a apărut mindfulness-ul în viața sa, p*rnind de la atacurile de panică pe care le avea (cauzate de viscol, de necunoscut etc.). Situația sa a fost cercetată la nivel imagistic (cercetători din Wisconsin l-au supus unui RMN) și rezultatele au relevat că, în urma apariției compasiunii în cadrul meditației, activitatea din circuitele empatice a crescut cu 7-800%. Rinpoche susține că mindfulness-ul poate vindeca anxietatea, depresia, precum și alte tulburări emoționale.
Totodată, neurologul Richard Davidson prezintă acolo mai multe tipuri de meditații, printre acestea numărându-se meditația transcendentală, dinamică, dar și religioasă.Iar călugărul budist Banthe Saranapala aduce în prim plan satipatthana – o formă de mindfulness care, în esență, îndreaptă atenția înspre interiorul propriu (sati = „atenție“, upa = „înăuntru“, thanna = „a păstra, a-ți aduce aminte“). Yongey Mingyur Rinpoche susținecă nu trebuie să negăm problemele, ci mai degrabă să le admitem și să ne împrietenim cu ele, să învățăm să conviețuim cu ele, fără a le lăsa să ne afecteze în vreun fel. În fine, Jon Kabat-Zinn (profesor american și fondatorul Clinicii de Reducere a Stresului și al Centrului pentru Mindfulness de la Universitatea din Massachusetts) este cel care a făcut prin cărțile sale ca acest concept de mindfulness să-i fie bine cunoscut publicului larg – drept antidot al durerii, bolii, stresului.Ultimul episod (cel dedicat psihedelicelor și reacțiilor pe care acestea le trezesc la nivel mental) debutează cu exemplul unui tânăr român, Octavian Mihai, căruia – după ce-a supraviețuit unui limfom Hodgkin în stadiul III – i s-a propus să participe la un studiu de testare: tratamentul consta în înghițirea unui singur comprimat de psilocibină (substanță activă extrasă din ciupercile „magice“). Subiectului i se spusese că, potrivit concluziilor Universității din New York, 2 din 10 persoane supraviețuiau acestei boli, el fiind printre cei care supraviețuiseră (chimioterapia își făcuse efectul). Însă anxietatea pe care o resimțea ori de câte ori mergea la analize era copleșitoare. După administrarea psilocibinei, el a fost rugat să noteze reacțiile pe care le-a avut: dispăruse anxietatea, dar în prima zi în care i s-a administrat comprimatul a trecut prin mai multe stări (printre care și sentimentul morții). Realizând că e doar o reacție, el și-a ghidat senzația, astfel încât aceasta să nu-l afecteze, de facto; în final, după ce pastila și-a pierdut efectul, subiectul și-a dat seama că nu e cazul să mai aibă această puternică teamă față de moarte.
Roland Griffiths (profesor la Johns Hopkins University) vorbește în cadrul documentarului despre substanțele psihedelice și felul în care au fost folosite de către populație.De asem*nea, se prezintă un studiu în care 19 persoane cu depresie refractară la tratament au raportat o ameliorare după ce li s-a administrat un comprimat cu efect psihedelic. Michael Pollan (autorul cărții How to change your mind) vorbește apoi despre experiența pe care inventatorul LSD-ului, Albert Hofmann, a avut-o atunci când a îngurgitat 250 mg LSD, dar și de reacțiile pe care acesta le-a avut.
Miniseria „The Mind, Explained“ ne arată cât de complexă este mintea umană – cum ne poate ajuta sau faulta (dacă pierdem legătura cu realitatea) – și, de asem*nea, ne facilitează demersul de a înțelege legăturile sinaptice pe care mintea le face pe parcursul vieții, în cele mai nebănuite situații.
